„Deja începuseră să mai aducă şi alţi arestaţi. Au mai adus o altă fată. Grănicerii, pe la vreo unşpe noaptea, le-au luat pe fete la anchetă. Noi vorbeam, comunicam, erau uşi metalice, dar strigam unii la alţii şi ţineam legătura cu Mariana. Când am auzit uşile deschizându-se, am strigat la Mariana, şi ea mi-a strigat că o scot la anchetă. I-am întrebat pe soldaţi şi mi-au zis şi ei că o scot la anchetă. De fapt, presimţeam că nu le scot la anchetă, că le-au scos să le violeze, ceea ce se întâmpla, cu femeile arestate în acea perioadă. Am făcut tărăboi aşa mare, am bătut cu picioarele în uşă, am strigat să o aducă înapoi imediat, că altfel îi raportez a doua zi. Astea erau acţiuni ale soldaţilor care-şi făceau stagiul militar acolo şi care făceau astfel de lucruri.
R: Erau tolerate?
I: Sigur, tolerate. Nu le făceau singuri, le făceau şi cu subofiţerii. Sigur că da. Şi au adus-o înapoi destul de greu, după o jumătate de oră. N-am întrebat-o niciodată, dacă s-a întâmplat ceva. Cealaltă persoană a venit după câteva ore, şi Mariana mi-a confirmat că a fost violată. Nu ştiu cine este acea femeie.”
„Era o mare de oameni acolo. Veniseră nişte camioane de armată şi vroiau să transporte muniţie din camioanele de armată în clădirea CC-ului. Şi s-au făcut culoare de oameni, gard viu de oameni ca să se lase loc militarilor să treacă cu lăzile de muniţie. M-am prins şi eu cu mâinile în acest gard viu. Imediat după aceea a început nebunia în Piaţă, a început să se tragă. Deci, era în jur de şapte seara, în 22 decembrie. Şi atunci a început dezmăţul. Toată lumea s-a aruncat pe jos. Zgomot infernal, de peste tot. Nu vedeam gloanţe pe undeva. Nu vedeam, în prima fază, oameni morţi, dar era un zgomot infernal. Cei de pe clădirile, de pe clădirea Palatului, de la Biblioteca Universităţii trăgeau către piaţă, şi soldaţii au început să riposteze. Bineînţeles, era un infern. M-am aruncat pe jos. Oamenii au spart geamurile de la demisolul CC-ului şi au început să intre în clădire. Am văzut lucrul ăsta, am alergat şi am intrat şi eu în clădirea CC-ului, iar toată noaptea am petrecut-o în zonă, înăuntru, afară, scoteam mâncare la tineri, erau tineri. Mi-amintesc că o puştoaică era urcată pe un autobuz, pe o maşină ceva şi striga „Ole! Ole! Ole! Ceauşescu nu mai e!” În sfârşit, a fost o atmosferă superbă.
În acea noapte, pot să zic că am participat la revoluţie ca miile de oameni care erau acolo. Am stat până a doua zi la unsprezece, pe 23. N-am păţit nimic. Am văzut, în schimb, oameni morţi; am văzut oameni răniţi; am văzut securişti împuşcaţi, unul era cu pieptul ciuruit de gloanţe; am văzut un aşa zis terorist prins în clădirile vecine, adus de soldaţi şi dus către clădirea CC-ului, fiind efectiv linşat de oameni - toţi dădeau din toate părţile în el, era plin de sânge.”
„… acest lucru a venit şi pe un fond de nemulţumire faţă de viaţa pe care o duceam cu toţii în Romania acelor vremuri, lipsiţi de libertăţi, lipsiţi de multe alte lucruri, inclusiv pe parte materială. Îmi amintesc, de exemplu, că stăteam la cozi, totul era la cartelă atunci. Aveam dreptul la 5 ouă pe lună, lucru pentru care trebuia să stăm la cozi imense. La fel pentru un litru de ulei sau un kg de zahăr. Asta era cota pe care o aveam. Şi stăteam la cozi la magazin. Ajungeam după o oră-două de coadă, iar în faţă mea se termina marfa, şi plecam furios acasă, pe de o parte pentru că nu aveai ce să mănânci, iar pe de altă parte pentru că trebuia să iei coada de la capăt într-o zi sau două. Deci, erau frustrări din acestea aproape cotidiene.”
„…cele două-trei celule, câte erau acolo s-au umplut, s-au ticsit de arestaţi. Cred că în total eram vreo 70 şi ceva de oameni adunaţi de peste tot de la frontierele româneşti. Au fost aduşi tineri români chiar şi din Iugoslavia, de la frontiera cu Austria (plecaţi din România, s-au închis în containere, cu apă şi pâine uscată, şi au fost descoperiţi de grănicerii sârbi la Maribor, înainte de a trece în Austria). Eram aşa de mulţi, că nu erau paturi, dormeam pe jos. Ajunsesem ca duminica noaptea spre luni să nu mai încăpeam, să stăm pe jos, culcaţi pe spate, spre exemplu, şi stăteam pe o dungă. Atât de mulţi eram că nu mai era loc de numărul celor arestaţi, toţi cu tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Era un grup de vreo unsprezece persoane, o familie întreagă - părinţi, copii şi alte rude, cel mai mic era copil în braţe -, toţi prinşi în încercarea de a trece frontiera.”
… acest lucru a venit şi pe un fond de nemulţumire faţă de viaţa pe care o duceam cu toţii în Romania acelor vremuri, lipsiţi de libertăţi, lipsiţi de multe alte lucruri, inclusiv pe parte materială...
George Sava (Gheorghe Asavei)
zdroj: Arhiva foto a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
zdroj: Arhiva foto a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
Stáhnout obrázek
S-a născut la 13 septembrie 1962 în satul Viişoara, comuna Păuneşti, judeţul Vrancea într-o familie de ţărani.
În toamna anului 1962, tatăl său, Leon Asavei, a fost forţat prin bătaie să intre în colectiv.
În 1978, la 16 ani, George Sava s-a angajat ca muncitor la Uzina „Rulmentul“ din Braşov, apoi între 1982-1983 a lucrat ca miner la mina Lupeni, iar din 1983 şi până în 1989 la unitatea de pompieri din acelaşi oraş. În aceeaşi perioadă, el a terminat liceul la seral, având apoi mai multe încercări nereuşite de a intra la Facultatea de Litere din Bucureşti.
În vara anului 1986, fratele său, Costică Asavei, a reuşit să treacă ilegal graniţa cu Serbia, reuşind, ulterior, să ajungă în Statele Unite ale Americii.
În 1989, nemulţumit de condiţiile de viaţă din România, George Sava a decis să protesteze împotriva regimului de atunci prin realizarea unor manifeste, pe care să le distribuie în Lupeni, pentru ca apoi să plece din ţară, trecând ilegal graniţa cu Serbia. Pentru a nu trezi suspiciunile autorităţilor comuniste, George Sava a strâns materialele pentru realizarea manifestelor (carton, carioci) în decurs de câteva săptămâni. În acelaşi timp, şi-a pregătit cu minuţiozitate plecarea din ţară. Cu ajutorul prietenei sale, Mariana Lazăr, a făcut manifestele ce conţineau sloganuri anticomuniste („Jos Securitatea!“, „Jos comunismul!“, „Jos Ceauşescu!“), pe care le-a distribuit lipindu-le pe pereţii câtorva clădiri din oraş în noaptea de 19/20 octombrie 1989. În dimineaţa zilei de 20 octombrie, George Sava şi Mariana Lazăr au plecat spre Timişoara cu intenţia de a fugi din ţară. Ajunşi la Timişoara, au luat trenul spre Otelec, o localitate de la graniţa cu Iugoslavia, însă în tren au fost arestaţi de grăniceri. După ce li s-au luat primele declaraţii în legătură cu intenţia de a trece frontiera, cei doi au fost duşi la unitatea de grăniceri de la Jimbolia, unde au fost reţinuţi alături de alte 70 de persoane, arestate tot pentru „tentativa de trecere frauduloasă a frontierei“. După trei zile petrecute în arestul postului de grăniceri de la Jimbolia, cei doi au fost eliberaţi.
Întors în Lupeni, la 24 octombrie, sub pretextul unei anchete legate de furtul unei cantităţi de dinamită din mină, George Sava a fost chemat la Miliţie şi pus să scrie o declaraţie, care ulterior a fost folosită pentru identificarea scrisului de pe manifestele anticomuniste răspândite în noaptea de 19/20 octombrie. După o percheziţie a Miliţiei la locuinţa sa, în urma căreia au fost găsite ciorne ale manifestelor, în seara aceleiaşi zile de 24 octombrie, George Sava, ca şi prietena sa, Mariana Lazăr, au fost arestaţi din nou. După arestare, cei doi au fost despărţiţi, reîntâlnindu-se abia după eliberare. George Sava a fost dus mai întâi la Miliţia din Lupeni, unde a avut loc o scurtă anchetă, apoi a fost transferat la Securitatea din Petroşani şi, după trei zile, la Bucureşti, la Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii din Calea Rahovei. Aici a rămas până la 22 decembrie 1989, când, în condiţiile izbucnirii revoluţiei, a fost eliberat împreună cu toţi ceilalţi deţinuţi.
După 1990, a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti. A lucrat ca jurnalist la ziarul „România Liberă“, până în 1999, când a emigrat în Canada. Odată cu emigrarea în Canada, şi-a schimbat şi numele din Gheorghe Asavei în George Sava.
În prezent trăieşte în Canada, unde conduce o publicaţie dedicată comunităţii româneşti de acolo.
zdroj: Arhiva foto a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
Stáhnout obrázek
Odkazy (0)
Paměť národa existuje díky vám.
Hrdinové 20. století odcházejí. Nesmíme zapomenout. Dokumentujeme a vyprávíme jejich příběhy. Záleží vám na odkazu minulých generací, na občanských postojích, demokracii a vzdělávání? Pomozte nám!
