Aurel Baghiu (* 1929  †︎ 2010)

Aurel Baghiu

S-a născut la 2 iulie 1929 în Gheja, județul Mureș într-o familie de ţărani. Cursurile liceale le-a făcut la Turda, apoi la Școala Medie Metalurgică din Mediaș. În 1952, a intrat la Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic din Timișoara.

 

Ecouri ale Revoluţiei din Ungaria. Mişcarea anticomunistă a studenţilor de la Timişoara

După izbucnirea Revoluţiei din Ungaria, în octombrie 1956, în toate ţările est-europene s-au simţit ecouri ale acesteia. În România cei care au reacţionat imediat au fost studenţii, în octombrie-noiembrie 1956, în câteva centre universitare având loc proteste soldate cu numeroase arestări şi exmatriculări.

Cea mai organizată mişcare studenţească a fost la Timişoara, unde au fost arestate peste 2000 de persoane. „Aşa era un spirit atunci în Timişoara, încât oricând puteam scoate toată studenţimea în stradă. Cum am şi scos-o de altfel.”

În perioada 23-26 octombrie 1956, studenţii din Timişoara au fost informaţi despre ce se întâmpla în ţara vecină şi despre implicarea colegilor lor în această mişcare prin intermediul posturilor de radio străine, inclusiv cele maghiare şi iugoslave. „Noi eram în sala cantinei, când auzim că la Budapesta a avut loc ceva. Aşa am sărit în sus de parcă la noi se petrecea ceva. Eram împotriva ruşilor. Începând din ziua aceea studenţimea din Timişoara nu a mai avut linişte şi pace, pentru că eram curioşi cum evoluează lucrurile, şi ce se mai întâmplă. Toată ziua eram cu urechile pe aparatele de radio. Cei care nu aveam, pentru că locuiam în cămine, aflam de la colegii noştri din oraş, deci localnicii care aveau acasă aparate radio şi se asculta „Radio Budapesta” zi şi noapte. „Radio Budapesta” căzuse în mâna revoluţionarilor. Eram la curent cu tot ce se întâmpla acolo. Noi entuziasmaţi şi cu admiraţie pentru cei care luptau pentru libertatea lor şi a poporului lor ne-am zis: formidabil. Ce ar fi dacă am face şi noi românii treaba aceasta, dacă şi polonezii, cehii şi bulgarii, adică toţi deodată, am face treaba aceasta, poate am reuşi să scăpăm de ruşii din ţară. Aşa polonezii au încercat în luna iulie şi nu au reuşit. Acuma încearcă ungurii singuri ...”

În 28-29 octombrie se constituie printre studenţii Facultăţii de Mecanică grupul de iniţiativă pentru organizarea şi coordonarea unor acţiuni de protest. Printre iniţiatori: Aurel Baghiu, Caius Muţiu, Teodor Stanca, Frederich Bart, Ladislau Nagy, Valentin Rusu, Heinrich Drobny. Ei stabilesc organizarea, în ziua de 30 octombrie, orele 14, a unei mari adunări cu studenţii din întreg centrul universitar timişorean.

La adunarea din 30 octombrie, la care s-a reuşit mobilizarea a aproximativ 2000 de studenţi, au fost invitaţi şi rectorul Institutului Politehnic, decanii facultăţilor şi ministrul adjunct al Învăţământului, aflat la Timişoara. „În primul rând a fost toată studenţimea, Mecanica. S-a umplut amfiteatrul. Între timp am văzut noi că ministrul Învăţământului şi rectorul au intrat la Decanat, care era vis-a-vis de sala amfiteatrului. (…) Aceştia au venit până la urmă la adunare, acolo în amfiteatru. Nu intrăm în detaliu pentru că sunt zguduitore. Deci, Drăgulescu Coriolan, Rogojan Ștefan, decanul Facultăţii noastre, secretarul cabinetului de partid P.MR., Bunescu şi alţii. După ce au început  ostilităţile-discuţiile, deodată se deschide uşa şi au început să curgă studenţii, veneau de la Mecanică, de la Construcţii, de la Chimie. Amfiteatrul s-a umplut. Era arhiplin. Nu mai era loc nici printre bănci ca să mai stai pe jos. S-a umplut coridorul până la capăt. S-a umplut ticsit. (…) Între timp se umplea şi coridorul, până afară în stradă şi continuau să vină lume. Cum să intre 3-4 amfiteatre într-un amfiteatru. Era exclus. Cei de afară auzeau. Cei de mai încolo nu mai auzeau nimic, ei urlau. Strigau să ieşim afară, că nu auzeau nimic. Când au auzit şi înăuntru, tot amfiteatrul a început să urle. Era o nebunie. Ministrul întrerupe: „tovarăşi, staţi un pic aşa. Uite nu ne mai putem înţelege, ce facem că nu încăpem”. Unul a avut o idee: „la cantină”. Aveam o cantină, cea mai mare sală probabil din Timişoara. Toată lumea care era în amfiteatru a ieşit. Dar, noi care eram înăuntru am fost ultimii care am ajuns în cantină. Acolo mesele erau stivuite grămadă, scaunele la fel. Studenţimea stătea ca în hol la cinematograf unde se rulează un film de groază. Om lângă om, plin de mii de oameni.” În timpul adunării, studenţii şi-au arătat nemulţumirile faţă de situaţia din România şi au strigat sloganuri antisovietice. De asemenea, aceştia au prezentat şi un program de revendicări în 12 puncte.

 

Represalii. Arestarea şi procesul

Cu toate că Reprezentanţii partidului au promis că vor aduce la cunoştinţa conducerii doleanţele lor şi că nimeni nu va avea de suferit de pe urma acestei adunări, la scurt timp după adunare încep primele arestări, între cei reţinuţi numărându-se şi Aurel Baghiu. „Arestările au început cam în jurul orei 8-9 seara. Primul arestat am fost eu, după mine Stanca etc. Pe noi, pe care ne depistaseră deja că am luat cuvântul la început…”.

Imediat după arestare, Baghiu şi alţi şapte colegi ai săi, consideraţi lideri ai mişcărilor studenţeşti au fost duşi la sediul Securităţii din Timişoara, unde au început anchetele.

În 15-16 noiembrie 1956, s-a desfăşurat procesul primului lot al studenţilor implicaţi în mişcările de la Timişoara, în care cei acuzaţi au primit apărători din oficiu. În urma procesului, Aurel Baghiu a fost condamnat la 8 ani închisoare corecţională pentru „agitaţie publică”.

 

Drumul prin închisorile comuniste

La câteva zile după proces, Aurel Baghiu este transferat la penitenciarul din Timişoara, iar în decembrie 1956 la cel de la Gherla. Despre condiţiile din penitenciarul Gherla, Baghiu spune: „Imaginaţi-vă într-o cameră, cam cât asta, care se numea celulă. (…) Am fost în asemenea celule 50 de inşi. Trebuia să dormi acolo. Ferestrele încuiate, pe dinafară obloane. Aici vezi cerul, vezi lumina, acolo nu vedeai nimic. Uşa era uşă. Nu aveai aer. Dacă, vă imaginaţi dumneavoastră, vara o căldură teribilă, transpiraţie pe noi, bube pe noi. Prin rotaţie mergeam la uşa de la celulă, pe burtă, goi, lipiţi de ciment ca peştele care se îneacă în apă, ca să respirăm aer.” Tot aici a îndurat foamea, mizeria şi bătăile gardienilor. „… treceau luni de zile şi baie nu ai făcut. Dar, când te duceai la baie, o să citeşti aici, că este descrisă scena, adică ce să spun. Vara treacă-meargă, dar iarna.... Iar, dacă eram într-un celular, celularul vechi, vis a vis, că acolo era baia. Venea: „pregătirea pentru baie”. Asta trebuia rapid: să te descalţi, să-ţi iei un ştergar, bucăţica de săpun şi să aştepţi. Când venea caraliul trebuia să ieşi cu bocancii în mână şi ieşeai pe scări, în pas alergător şi între ciomege, fuga, fuga. Traversai toată curtea, iarna, ianuarie-februarie, gerul de afară, gerul Bobotezei, domnule pietrele din curte îngheţate, zăpadă, iar tu desculţ fugeai. În baie când ai intrat, acolo era un caraliu care avea robinetul, că era un robinet central şi aveau pâlnii de astea. Acolo dacă dădea drumul la apa caldă, de regulă cu apa caldă începea, când te-ai băgat acolo te-ai ars şi atunci numai cu mâna ai încercat. Era apă fierbinte. Dar, totuşi repede te înmuiai, la început, asta până când ne-am prins, până când ne-am învăţat. Dacă ai dat şi cu săpun, tocmai bine când te-ai săpunit îl oprea apa caldă şi dădea rece. Dar, rece-rece. În pielea goală, apa rece după apa caldă, ferească Dumnezeu. Și gata afară toată lumea. Și cu săpunul pe tine, cu capul năclăit, ferească Dumnezeu şi trebuia să ieşi afară. Ieşeai afară, eventual o cămaşă dacă o schimbai, nici nu ştiai ce să faci să o schimbi sau să nu o schimbi, sau să o laşi pe aialaltă murdară ca să te îmbraci dincolo ...”

În octombrie 1959, Aurel Baghiu a fost dus în lagărele din Balta Brăilei. Aici a trecut prin lagărele Stoenești, Periprava, Strâmba şi Salcia. „Dincolo ne-o încolonat pe câte zece şi ne-au tot dus, ne-au tot dus, după vreo trei ani de celulă, anchilozaţi complet. Eram o piele şi os. Ce să vă spun, am pornit acum. Acolo eram aşteptaţi de o grămadă de caralii şi ofiţeri de Securitate şi câini lupi. Erau câteva căruţe cu cai, căruţe cazone militare. Nu ştiam de ce sunt căruţe, nu ştiam cine sunt. Ne-am încolonat şi „daţi-i drumul înainte”. Și au pornit oamenii pe câmp. „Ia-te de braţ şi ţine aproape, ţine aproape, acolo în spate”. Eu nu eram în spate, eram mai pe la mijloc undeva. Acolo în spate tot timpul auzeam cum ciomăgeau, cum urlau. Și în spate, soldaţi pe dreapta şi pe stânga la distanţe de zece metri, erau soldaţi securişti, înarmaţi cu automate, cu armele încărcate, pe dreapta şi pe stânga, escorta. Dar ei erau la o distanţă de zece metri de rândurile noastre. În spate şi pe lângă rândurile noastre erau fără arme plutonierii, sergenţii, securiştii. Eram de toate vârstele. Și am mers noi, am mers, la un moment de dat ăla din dreapta, ăla din stânga striga „nu mă lăsaţi, nu mă lăsaţi că nu mai pot”. L-ai apucat de braţ, l-ai târât, cât puteai. Eu ştiu după mine, eu nu mai puteam să merg. Începeau să mi se învineţească, gleznele, genunchii, articulaţiile, în primul rând şi nu mai puteam. Cât poţi să-l cari pe unul cu tine. La un moment dat unul dincoace, unul dincolo, l-ai lăsat că nu ai mai putut. Omul îşi târa picioarele. L-ai lăsat, a rămas pe jos. Și cel din spate l-a ocolit şi aşa a rămas la urmă, la coadă. La coadă veneau sergenţii, plutonierii cu ciomegele: „Mişcă mă banditule” şi „jap, jap” dădeau ca în animal. Omul, oricât nu mai putea, dar lovit, atins la os, aşa mai încerca cu ultimele sforţări să se târască. Tot nu reuşea, mai erau câinii lup, fără botniţe, care îi luau între dinţi... Ferească Dumnezeu! Auzeai oamenii urlând, dar care chiar nu mai putea şi după ce îl şi maltrata, îi prindeau doi şi îl aruncau în căruţă. Deci, căruţele pentru alea erau. Deci, ei nemernicii ştiau că nu vor rezista oamenii atâta. Între timp, am ajuns undeva într-un lan de porumb, aşa de-a orbete am luat-o prin porumb. Când oamenii au ajuns la porumb, băi frate, porumb şi au început să mănânce. Am trecut prin nişte lanuri de sfeclă, sfeclă de zahăr, sfeclă furajeră ... Ce să-ţi spun. Și eu am luat o sfeclă de zahăr, dar când am început să rup din ea şi să mănânc, am frecat-o pe zeghe ca să nu fie plină de noroi, însă sfecla de zahăr e foarte dulce, însă strânge gâtul. Are probabil ceva substanţă în ea care te strânge de gât nu prea îmi plăcea. În schimb sfecla furajeră, cea care era pentru vite, aia nu e aşa de dulce, dar e mai mâncabilă. Pe aia o înghiţeam oarecum cu plăcere, dar în timp ce mâncam salivam. Foarte multă salivaţie, spume la gură, mai scuipam eu aşa... Dar, nu am mâncat multă, pentru că mă gândeam dacă păţesc ceva, că eram mort de foame, ca toţi de altfel. Și din porumb am mâncat puţin, dar nu am îndrăznit prea mult ca să nu păţesc ceva. Sfecla furajeră am mâncat puţin, cât am mâncat, şi pe urmă am pus-o bine în buzunar, şi pe parcurs mâncam şi mâine un pic şi poimâine un pic. Câte puţin de tot. Eu din cauza asta nu am avut niciodată de suferit. Adică ce mi s-a întâmplat mie, un fel de laxaţie. Atât, adică un scaun moale, dar nu am ajuns la diaree, că unii săracii au mâncat până au plesnit. Unii s-au şi curăţat. Au dat în diaree, în dizenterie şi au murit. Medicamente nimic.”

 

Eliberarea şi viaţa de după eliberare

După şapte ani de detenţie, Aurel Baghiu a fost eliberat la 6 februarie 1963, în urma unui decret de graţiere generală.

După eliberare s-a stabilit în Cluj.

La o lună după ieşirea din închisoare, s-a căsătorit cu prietena sa, Mioara, care îl aşteptase în toată această perioadă. „Căsătoria s-a produs la circa o lună şi ceva după eliberarea mea din închisoare, cu o fată care m-a aşteptat în toţi anii aceştia. Se numea Mioara, bunicul ei era Ion Bariţiu, urmaş de-a lui Gheorghe Bariţiu, deci, dintr-o „familie istorică”. Poate de aici i se trage puterea aceasta pe care a avut-o şi încăpăţânarea de a aştepta oricât ar fi fost necesar. Incredibil, dar exact aşa s-a întâmplat. În luna februarie am ieşit din închisoare, în luna martie în ziua de 26 ne-am căsătorit.”

În 1966, i-a fost aprobată reînmatricularea la facultate, anii V şi VI de facultate făcându-i la Cluj, la seral. În 1968, la 14 ani după ce intrase la facultate, a reuşit să îşi ia diploma de inginer constructor. A lucrat la Biroul de concepție-proiectare la „Napochim” și, apoi, ca șef al Serviciului proiectare la „Farmec”.

După 1990 a fost președinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Filiala Cluj, vicepreşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională Cluj, membru în Consiliul Județean Cluj, președinte al filialei Cluj și vice-președinte al Frontului Democratic Antitotalitar

A publicat volumele memorialistice: „Printre Gratii”, vol. I-II, Editura Zamolxis, Cluj-Napoca, 1995-2003 (în 2003 a apărut ediţia a II-a revăzută şi adăugită, vol. I-II, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006) şi „Fragmente de biografie si cugetări”, 2009.

Aurel Baghiu a încetat din viaţă la 3 martie 2010.