Aurel Baghiu

„Ne ziceam noi în zilele acelea: Noi ce facem, mă? Uite, ungurii mor pentru libertatea poporului lor şi noi ce facem? Învăţăm limba rusă, limba spurcaţilor? Mâncăm mămăligă şi învăţăm limba rusă? Ar trebui să ne fie ruşine. Trebuie să facem şi noi ceva. Ce să facem? Idei au fost multe. Una din ele a fost ca să ieşim în stradă cu lozinci ca: Să iasă ruşii afară din ţară. Noi eram conştienţi de faptul, întâi că nu putem, al doilea era aparatul de represalii. Noi ştiam că, din clipa în care a izbucnit revoluţia din Ungaria, toate forţele de oprimare din România erau în alertă: Securitatea, Armata şi Miliţia. Toţi erau sub stare de alarmă. Atunci, într-o asemenea atmosferă să ieşi în stradă cu lozinci era absurd. (....) Eram conştienţi de faptul că, din moment ce a început într-o ţară aşa zis socialistă revolta împotriva ruşilor, în o a doua ţară nu mai era posibil să izbucnească. De ce? Pentru că se luau asemenea măsuri, cum s-au şi luat de altfel, încât nimeni nu mai putea să mişte în front. Că dacă, totuşi s-ar fi ieşit în stradă din prima clipă ar fi început cu mitralierele şi ar fi împuşcat, ca să nu se extindă. Ca să nu se ajungă la ce s-a ajuns în Budapesta. Acolo s-a extins în întreaga ţară. Deci, eram conştienţi de faptul acesta. Și, totuşi, trebuia să ne spunem cuvântul”

„Nici nu vă puteţi imagina. Imaginaţi-vă într-o cameră, cam cât asta, care se numea celulă. Eu am fost băgat şi la izolare, care era o celulă, să zicem cam jumătate decât asta. Fără pat şi fără mâncare, dar asta era altă chestiune, asta era pedeapsa. Dar am fost în asemenea celule 50 de inşi. Trebuia să dormi acolo. Ferestrele încuiate, pe dinafară obloane. Aici vezi cerul, vezi lumina, acolo nu vedeai nimic. Uşa era uşe. Nu aveai aer. Dacă, vă imaginaţi dumneavoastră, vara o căldură teribilă, transpiraţie pe noi, bube pe noi. Prin rotaţie mergeam la uşa de la celulă, pe burtă, goi, lipiţi de ciment ca peştele care se îneacă în apă, ca să respirăm aer. Ferească Dumnezeu, bube. Erau medici cu noi, care se uitau, dar, nimeni nu ştia ce bube sunt. Erau bube nemaivăzute. Nimeni nu ştia de unde, de ce, de transpiraţie...”

„În 1956 rușii aveau la Timișoara comandament de război. Noi am văzut treaba aceasta, scârba noastră se aduna în fiecare zi. În general, populația nu avea încotro și suporta. Cât era ziua de lungă întâlneai rusnaci, soldați și ofițeri de ai lor, plimbându-se ca la ei acasă. Mai grav decât atât, în Timișoara, până în 1956 și după acesta până în 1958, cât au mai stat rușii, aveau un cartier întreg din Timișoara. A fost evacuat de populație, de cetățenii românii, care au fost scoși din casele lor. Timișorenii, colegii noștri îi spuneau cartierul latin, iar noi care nu eram timișoreni întrebam de ce îi spun așa. Păi, hai să vezi. Și am fost să vedem. Vile frumoase, cum aveau bănățenii, în care locuiau rusnaci. Deci, lumea din casele lor a fost scoasă și dusă în Bărăgan, sau ce știu eu unde și acolo s-au instalat rusnaci, adică ofițeri, care și-au adus soacra, nevasta, copii, cățelul și purcelul. Aveau în Timișoara grădinițe de copii rusnacii, aveau școlile lor elementare în limba rusă, aveau licee și Liceul Militar la Timișoara”

„Treceau luni de zile şi baie nu ai făcut. Dar, când te duceai la baie, o să citeşti aici, că este descrisă scena, adică ce să spun. Vara treacă-meargă, dar iarna.... Iar dacă eram într-un celular, celularul vechi, vis a vis, că acolo era baia. Venea: pregătirea pentru baie. Asta trebuia rapid: să te descalţi, să-ţi iei un ştergar, bucăţica de săpun şi să aştepţi. Când venea caraliul trebuia să ieşi cu bocancii în mână şi ieşeai pe scări, în pas alergător şi între ciomege, fuga, fuga. Traversai toată curtea, iarna, ianuarie-februarie, gerul de afară, gerul Bobotezei, domnule, pietrele din curte îngheţate, zăpadă, iar tu desculţ fugeai. În baie când ai intrat, acolo era un caraliu care avea robinetul, că era un robinet central şi aveau pâlnii de astea. Acolo dacă dădea drumul la apa caldă, de regulă cu apa caldă începea, când te-ai băgat acolo te-ai ars şi atunci numai cu mâna ai încercat. Era apă fierbinte. Dar, totuşi repede te înmuiai, la început, asta până când ne-am prins, până când ne-am învăţat. Dacă ai dat şi cu săpun, tocmai bine când te-ai săpunit îl oprea apa caldă şi dădea rece. Dar, rece-rece. În pielea goală, apa rece după apa caldă, ferească Dumnezeu. Și gata afară toată lumea. Și cu săpunul pe tine, cu capul năclăit, ferească Dumnezeu şi trebuia să ieşi afară. Ieşeai afară, eventual o cămaşă dacă o schimbai, nici nu ştiai ce să faci să o schimbi sau să nu o schimbi, sau să o laşi pe aialaltă murdară ca să te îmbraci dincolo ...”