Následující text není historickou studií. Jedná se o převyprávění pamětníkových životních osudů na základě jeho vzpomínek zaznamenaných v rozhovoru. Vyprávění zpracovali externí spolupracovníci Paměti národa. V některých případech jsou při zpracování medailonu využity materiály zpřístupněné Archivem bezpečnostních složek (ABS), Státními okresními archivy (SOA), Národním archivem (NA), či jinými institucemi. Užíváme je pouze jako doplněk pamětníkova svědectví. Citované strany svazků jsou uloženy v sekci Dodatečné materiály.

Pokud máte k textu připomínky nebo jej chcete doplnit, kontaktujte prosím šéfredaktora Paměti národa. (michal.smid@ustrcr.cz)

Alexandru Zub (* 1934)

• s-a născut la 12 octombrie 1934 în localitatea Vârful Câmpului, judeţul Botoşani.

• între 12 şi 14 aprilie 1957, ca student al Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Iaşi, Alexandru Zub a luat parte, alături de alţi colegi, la organizarea la Putna a aniversării a 500 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Ştefan cel Mare.

• la 15 mai 1957, Securitatea Iaşi a început acţiunea de urmărire a lui Alexandru Zub.

• la 6 martie 1958, Alexandru Zub a fost arestat, dintr-un tren care îl ducea spre Bucureşti.

• Alexandru Zub a fost condamnat la 10 ani închisoare corecţională.

• a fost eliberat la 16 aprilie 1964.

• în 1973 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea din Iaşi.

• din 1990, a devenit director al Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, membru corespondent al Academiei Române din 1991, apoi membru deplin din 2004 şi preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice începând cu anul 2006.

• în prezent, Alexandru Zub trăieşte la Iaşi.

S-a născut la 12 octombrie 1934 în localitatea Vârful Câmpului, judeţul Botoşani, într-o familie numeroasă de ţărani.

„M-am născut (…) într-o familie de ţărani, foarte numeroasă şi cu destule dificultăţi. La sfârşitul războiului, aveam zece ani, schimbările socio-politice, apoi marea secetă şi mizeriile aferente au sporit greutăţile în acea zonă, unde mulţi ardeleni şi bucovineni îşi aflaseră cumva rostul în ultimele secole. Aş putea spune că satul meu era, demografic, unul aluvionar, ceea ce se putea sesiza în anumite particularităţi de limbă, atitudini, obiceiuri etc.”

În 1957, ca student al Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Iaşi, Alexandru Zub a luat parte, alături de alţi colegi, la organizarea la Putna a aniversării a 500 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Ştefan cel Mare, desfăşurată între 12 şi 14 aprilie.

„Eram datori să căutăm soluţii, la nivelul nostru, cu resursele existente, pentru a stimula o schimbare de atitudine, un mod de implicare în rosturile comunităţii. Proiectul era mai vechi, însă a prins contur numai în toamna lui 1956, când s-au revoltat tinerii din Budapesta, invocând exemplul lui Petöfi şi reclamând ajustări radicale în sistem, chiar şi în relaţiile cu Uniunea Sovietică. Tocmai atunci, un grup de studenţi ieşeni, între care eu însumi, aflat întâmplător la Putna, în excursie, a decis să-l aniverseze pe marele ctitor, la împlinirea unei jumătăţi de mileniu de la înscăunare.

(…)

Am introdus deci în planul de lucru al Asociaţiei Studenţeşti o festivitate complexă, dedicată personalităţii Marelui Ştefan, la 500 de ani de la urcarea sa pe tron. Nu era deloc simplu, nici uşor, fiindcă s-a bănuit din capul locului un substrat naţionalist, dincolo de ce era pasabil pentru regim. Autorităţile superioare au avut atitudini echivoce, iar conducerea universităţii a fost extrem de rezervată.

(…)

Aniversarea ştefaniană a avut loc în zilele plănuite, călătoria la Putna efectuându-se cu un tren special, obţinut anevoie. A fost, în ansamblu, o manifestare plină de bun simţ, bazată pe o justă estimare a realităţilor, prima zi fiind dedicată dimensiunii ştiinţifice, de care m-am ocupat personal. Aceasta însemna o sesiune festivă în „Aula Eminescu”, în care am evocat mai ales posteritatea marelui domn, după alocuţiile de salut, făcute de preşedintele Asociaţiei şi de conducerea Universităţii, într-o atmosferă solemnă şi de ţinută academică, aş spune, una ce a lăsat o bună impresie. Au urmat lucrări pe secţii (istorie, literatură), iar a doua zi, diverse manifestări, mai ample, cu şezători literare şi spectacole de teatru. A circulat pe loc şi o plachetă de versuri dedicate slăvitului domn. Programul sesiunii avea pe copertă un text de Bălcescu şi altul de Coşbuc referitoare la figura celebrată. A treia zi s-a lăsat un frig neaşteptat şi a nins tot timpul călătoriei la Putna. Pelerinajul s-a derulat astfel sub rele auspicii, cu o jenantă „prezenţă” a organelor represive. Colegul A.I. Popescu, responsabil cu organizarea, mi-a mărturisit că i s-a spus să fie atent, ca nicio abatere să nu aibă loc, fiindcă altfel nu vor vedea nici el, nici companionii, ziua de mâine. În pofida avertismentelor, „pelerinii” s-au bucurat până şi de zăpada căzută intempestiv. Slujba rituală, de pomenire, la mormântul ctitorului, a fost cam expeditivă, poate în urma unor presiuni extra-confesionale. Am avut răgaz să urcăm şi în turnul clopotniţei, cu un strop de vin şi cu amintirea momentului analog din toamnă, de care se lega tocmai serbarea în curs.”

La 15 mai 1957, Securitatea Iaşi a început acţiunea de urmărire a lui Alexandru Zub  şi a lui Mihalache Brudiu, membri ai comitetului de organizare a aniversării din aprilie 1957. Securitatea îi învinuia că au complotat pentru a transforma sărbătoarea de la Putna „într-o manifestaţie cu caracter naţionalist, antisovietic şi antidemocratic, acţiune care nu le-a reuşit din cauza măsurilor de prevenire luate de către organele de conducere din Iaşi”, fiind însă suspectaţi că vor să organizeze astfel de acţiuni în viitor. Această suspiciune era motivată de citirea corespondenţei purtate de studenţii ieşeni cu alţi colegi din ţară.

Totuşi, arestările nu s-au produs imediat. Tinerii iniţiatori ai sărbătorii de la Putna au absolvit în vara anului 1957 facultatea. Alexandru Zub a fost angajat ca cercetător la Institutul de istorie din Iaşi, Alexandru Popescu - liderul Asociaţiilor Studenţeşti de la Universitatea din Iaşi - a primit un post de profesor la o şcoală din Haţeg, Dumitru Vacariu era profesor la Vaslui, iar Mihalache Brudiu lucra ca arheolog. Toţi au fost urmăriţi în perioada mai 1957-martie 1958.

Alexandru Zub a fost arestat la 6 martie 1958, dintr-un tren care îl ducea spre Bucureşti, Aurelian Popescu la 10 martie, Mihalache Brudiu câteva zile mai târziu, în 14 martie, ultimul reţinut fiind Dumitru Vacariu.

„Deci, trebuie să spun că, la un moment dat, am fost chemat foarte suspect, la începutul lui martie, printr-o notă telefonică, la Academia din Bucureşti (Institutul ţinea de Academie). Mi se cerea ca la 7 martie să fiu la Academie. M-am interesat în dreapta şi în stânga, nu am putut găsi nici o explicaţie plauzibilă a chemării. Profesorul de care mă simţeam mai apropiat, Dimitrie Dărlescu, care era şi prodecanul facultăţii, un modernist foarte respectabil, nu mi-a putut spune nimic. A emis o ipoteză că ar putea fi vorba de vreo bursă în străinătate (existau asemenea posibilităţi). Plutea în aer ipoteza unei burse în Egipt sau alta nu mai ştiu unde. Într-adevăr, eu refuzasem în timpul studiilor pentru că nu mi se părea interesant pentru mine, dar aşa ceva devenea posibil acum. O bursă în străinătate devenea posibilă în cadrul cercetării pentru un tânăr angajat. Şi mai toţi cei pe care i-am întrebat au înţeles că nu e obişnuit, că nimeni nu mai trecuse printr-o experienţă similară. Aşa se face că în 6 martie noaptea, către încheierea zilei, am urcat într-un tren accelerat pentru ca a doua zi să pot fi prezent la Bucureşti. N-am făcut decât câteva sute de metri. M-am îndepărtat de oraş puţin şi m-am trezit cu unul care mă legitimează, care îmi cere să îmi declin identitatea şi care mă roagă să ies pe sală, foarte discret şi în termeni civilizaţi. Pe sală era un altul care se juca cu un pistol agitându-l în aer. M-a prevenit să nu fac nicio mişcare nechibzuită, pentru că trebuie să îi însoţesc. Am ajuns la o mică negociere, spunând că este o greşeală, că eu am a doua zi o întâlnire importantă şi aşa mai departe. Mi-au spus că neînţelegerea se va lămuri, fără îndoială, în curând şi în cazul acesta îmi voi putea continua misiunea. Numai că de îndată ce am ajuns la prima staţie şi a fost prima oprire normală a trenului, am fost legat la ochi şi aruncat într-o maşină. Domnule a devenit dintr-o dată hai, neamule şi din momentul acesta a încetat orice politeţe. N-au stat de vorbă cu mine, protestele mele nu au avut nici un efect. Bineînţeles, mi-am dat seama că mă întorc la Iaşi. S-a făcut o întreagă mişcare cu maşina, ca eu să nu pot realiza în ce direcţie merg, putea fi oriunde, dar evident eu mi-am dat seama că mă întorc la Iaşi.”

Imediat după arestare, Alexandru Zub a fost dus la Securitatea din Iaşi, unde a fost anchetat.

„Ancheta a început abia a doua zi dimineaţa. Arestarea era către miezul nopţii, într-o jumătate de oră cel mult am fost înapoi la Iaşi. Am fost ţinut în scaun toată noaptea fără de a mă relaxa pe cât posibil şi a început după acea interogarea. Această anchetă a durat toată ziua, anchetatorii se schimbau tot timpul, nu era nimic precis. Ştefan Augustin Doinaş a evocat, dacă vă amintiţi, în primul număr din „Memoria” ancheta intelectualului. Acum, poate nu era vorba numai de intelectuali, se proceda analog şi cu alţii. Probabil cu intelectualii se făcea mai ales aşa, în sensul că ei erau ţinuţi să spună orice pentru ca din acest lucru să aleagă. Acest orice însemna totul, totul însemna nimic de fapt, nu ştiai de fapt la ce să te aştepţi. Se dorea o indiscreţie, se dorea ca tu, psihologic, să fii pus într-o situaţie imposibilă, să ajungi la exasperare, să-i provoci, să ai reacţii pe care ei să le interpreteze după aceea. Au fost meşteri mari din acest punct de vedere. Au fost instruiţi cum să procedeze şi cum să-şi adecveze mijloacele la subiectul cu care aveau de a face.”

La proces, conform concluziilor de învinuire cei patru au fost acuzaţi că „intenţionau a se deda la acte huliganice, pentru a provoca răscoale în masă, lucru pe care nu l-au reuşit întrucât organele de stat au intrat în posesia acestor date şi-n consecinţă au putut lua măsuri de prevenire”. Învinuirea extrem de gravă de „răzvrătire” a fost modificată pe parcursul procesului în „uneltire contra ordinii sociale”, încadrare care prevedea pedepse mai mici.

Alexandru Zub şi Aurelian Popescu au fost condamnaţi la 10 ani închisoare corecţională, Mihalache Brudiu şi Dumitru Vacariu la 8 ani închisoare.

La scurt timp după proces, Alexandru Zub a fost dus la penitenciarul din Iaşi.

„Penitenciarul era o experienţă cu totul aparte faţă de Securitate, în prima fază a detenţiei. Ni s-a administrat de la început un duş foarte puternic, de fapt, pentru a vedea că intrăm într-o altă lume, o altă realitate. Vă mărturisesc că, după ceremonia dezbrăcării şi predării oricărui obiect ce aveam deasupra noastră, nepermis în economia închisorii, am fost aruncaţi toţi câţi eram, un grup foarte mare, într-o încăpere care nu avea nici un mijloc de lumină şi nici un fel de aerisire. Era efectiv o etuvă. Era iulie, căldură toridă. Bineînţeles că, am început să ţipăm, fără niciun rezultat. Am fost ţinuţi cât au considerat ei că este limita tolerabilului şi abia după aceea ne-au scos unul câte unul pentru ca să ne plaseze în diverse celule. Eu am nimerit într-un celular, unde erau sute de celule una lângă alta, de câte o singură persoană şi unde erau câte 12-13 sau mai multe persoane. Era ceva teribil. S-a deschis uşa de la culoar şi am văzut celula. Era chiar aceea unde mi-a fost dat să intru. Avea un mic orificiu cu gratii şi acolo stăteau mulţi oameni ţipând după aer şi arătând teribil, în absolută disperarea. Am văzut trupuri despuiate, în sudoare şi cu bube pe cap din cauza infecţiilor, a lipsei îndelungate de igienă. Au fost ţinuţi acolo o perioadă destul de lungă fără niciun fel de asistenţă. Acesta a fost primul moment şi a durat destul de mult. Pe urmă am fost repartizat într-un spaţiu mai aerisit, dar unde tot mulţi erau, dar, oricum mult mai acceptabilă.”

În octombrie 1958, a fost transferat la penitenciarul Jilava, iar la scurt timp a fost dus într-unul din lagărele de muncă din Balta Brăilei, Salcia.

„…o Colonie însemna de fapt o realitate mixtă în care erau şi elemente de normalitate. Munca, faptul că puteai să te mişti de colo-colo, că puteai să discuţi puţin mai liber decât într-o celulă de închisoare, dar, totuşi, erai închis, suferind de lipsa informaţiei, lipsă cronică. Un petec de ziar găsit din întâmplare era o mană cerească şi subiect de analize şi speculaţii, chiar dacă erau informaţii întâmplătoare, nu ştiai din ce perioadă sau ce semnificaţie pot să aibă.”

Până în 1964, Alexandru Zub a mai trecut prin penitenciarul Gherla şi prin lagărul de muncă de la Giurgeni.

Alexandru Zub a fost eliberat la 16 aprilie 1964, după şase ani şi două luni de detenţie.

După eliberare s-a dedicat cercetării, iar în 1973 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea din Dealul Copoului. Din 1990, a devenit director al Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, membru corespondent al Academiei Române din 1991, apoi membru deplin din 2004 şi preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice începând cu anul 2006.

În prezent, Alexandru Zub trăieşte la Iaşi.