Následující text není historickou studií. Jedná se o převyprávění pamětníkových životních osudů na základě jeho vzpomínek zaznamenaných v rozhovoru. Vyprávění zpracovali externí spolupracovníci Paměti národa. V některých případech jsou při zpracování medailonu využity materiály zpřístupněné Archivem bezpečnostních složek (ABS), Státními okresními archivy (SOA), Národním archivem (NA), či jinými institucemi. Užíváme je pouze jako doplněk pamětníkova svědectví. Citované strany svazků jsou uloženy v sekci Dodatečné materiály.

Pokud máte k textu připomínky nebo jej chcete doplnit, kontaktujte prosím šéfredaktora Paměti národa. (michal.smid@ustrcr.cz)

Niculina Moica (* 1943)

• s-a născut la 21 octombrie 1943, în oraşul Ploieşti, unde părinţii săi, care locuiau în Reghin (judeţul Mureş), se refugiaseră în timpul celui de-al doilea război mondial.

• 1944-1945, familia Niculinei Moica s-a întors în Reghin

• în 1959, Niculina Moica a intrat în organizaţia anticomunistă „Uniunea Tineretului Liber”, constituită din iniţiativa unui coleg de liceu, Nicolae Munthiu

• la 15 iunie 1959, toţi membrii organizaţiei au fost arestaţi. Niculina Moica avea 15 ani şi jumătate

• la 13 iulie 1959, tatăl său, Petru Moica, este arestat şi el

• în urma procesului membrii grupului au primut condamnări cuprinse între 10 ani temniţă grea şi 25 ani muncă silnică. Niculina Moica, la fel ca tatăl ei, a primit o condamnare de 20 ani muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

• după arestarea sa, mama Niculinei Moica, Domnica, a fost evacuată din casă

• a fost eliberată la 23 iunie 1964, în urma unui decret de graţiere.

• după eliberare, şi-a găsit cu greu de lucru la o brutărie, unde curăţa cartofi pentru pâine. A reuşit, apoi să se reînscrie la liceu, la cursurile fără frecvenţă, iar după terminarea acestuia a lucrat în contabilitate până la ieşirea la pensie.

• în prezent, Niculina Moica trăieşte în Bucureşti şi este membru activ al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.

S-a născut la 21 octombrie 1943, în oraşul Ploieşti, unde părinţii săi, care locuiau în Reghin (judeţul Mureş), se refugiaseră în timpul celui de-al doilea război mondial.

În 1944-1945, familia Niculinei Moica s-a întors în Reghin, unde tatăl său a reuşit să cumpere o suprafaţă de 5 hectare de teren arabil, motiv pentru care va fi acuzat mai târziu, după instaurarea regimului comunist, că este chiabur.

Cumpărase vreo 5 hectare şi ceva de pământ, nu era mult ca să-l faci chiabur, dar asta a fost mentalitatea lor, nu ştiu ce-au gândit. L-au făcut chiabur, au început nenorocirile cu cotele, cu tracasarea. A fost o viaţă grea! Eu ţiu minte că eram copilă şi tremuram de frică atunci când se auzea o maşină pe stradă, crezând că vine careva de la poliţie, de la finanţe, de la securitate. Trăiai cu frica asta. Iar pe urmă ce să vă mai spun (oftat)...

Crescută în spiritul valorilor democratice, Niculina Moica se alătură în 1959, la aproape 16 ani, unei organizaţii anticomuniste, formată în cea mai mare parte din elevi de liceu. Organizaţia anticomunistă, căreia i se dăduse numele de „Uniunea Tineretului Liber”, fusese constituită din iniţiativa unui coleg de liceu, Nicolae Munthiu, alături de alţi colegi ai săi. Membrii grupului s-au întâlnit în mai multe rânduri având discuţii contra regimului, au scris câteva scrisori de compasiune pentru familiile ai căror membri fuseseră arestaţi, iar în iunie 1959, câţiva din băieţii din grup au furat câteva arme de la Ocolul Silvic de pe Valea Gurghiului.

Munthiu Nicolae. El a fost capul problemei mari. Adevărul este că la noi în casă se asculta Europa Liberă. Am crescut, nu pot să zic altfel, n-aveam nicio... dragoste pentru regimul respectiv. Şi (oftat)... acest băiat a gândit să facem ceva, să începem şi noi, tinerii, o activitate. A fost aşa un amestec de împrejurări, de nici nu mai pot să...(…) Şi într-adevăr (oftat)...ne-am întâlnit de câteva ori câteva persoane, am discutat, eram tineri, aveam 15-16 ani, el avea vreo 18 sau 19, aşa ceva. Şi aveam nişte discuţii din astea contra regimului, este foarte adevărat. Dar concret, n-am făcut nimic (…) Erau mai mult intenţii. Formase un fel de statut al organizaţiei, pe care o denumise el „Uniunea Tineretului Liber’’. Iar (oftat) ...în iunie ’59 când s-a întâmplat arestarea, el, cu alţi băieţi, a furat nişte arme de la un ocol silvic de pe Valea Gurghiului. Lucru despre care în intenţie ştiam, de ce să nu recunosc, pentru că am şi recunoscut-o atunci…

După acest incident, la 15 iunie 1959, toţi membrii organizaţiei au fost arestaţi. Niculina Moica avea 15 ani şi jumătate.

Imediat după arestare, Niculina Moica a fost dusă la Securitatea din Târgu Mureş, unde, la aproape o lună după ce fusese ridicată de acasă, a aflat şi despre arestrea tatălui său, Petru Moica.

…cel mai cumplit a fost pentru mine la Securitate în Târgu-Mureş, că acolo ne-au pus o noapte, adică în noaptea aceea la Reghin, şi de acolo ne-au transportat la Securitatea din Târgu-Mureş. Când după vreo lună pe culoarele Securităţii am recunoscut o statură, a lui taică-miu. A fost cea mai cumplită durere pentru mine, asta m-a chinuit toţi anii de detenţie, m-a chinuit şi restul vieţii şi cred c-o să mă chinuiască câte zile o-i avea. Că...mi-am zăpăcit toată familia, totul s-a întors pe dos de-atunci.

Judecaţi de Tribunalul Militar Cluj într-un proces în care au fost implicate aproximativ 20 de persoane (cea mai mare parte elevi de liceu), membrii grupului au primit condamnări cuprinse între 10 ani temniţă grea şi 25 ani muncă silnică. Niculina Moica, la fel ca tatăl ei, a primit o condamnare de 20 ani muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

…în boxă când ne-am întâlnit la proces, din 3-4 câţi ştiam, 5 maxim, m-am trezit că eram în boxă 21 parcă, persoane pe care eu nu le cunoşteam. Şi erau câţiva din liceu de la noi. (…) Au făcut un proces demonstrativ, pentru că pe taică-miu l-au încadrat la un fel de...model, că m-a educat în stil burghezo-moşieresc. Dar totul a luat o amploare extraordinară. Ceilalţi? Păi...celălalt, băiatul ăsta, Munthiu Nicolae a luat 25, încă câţiva am luat 20 şi restul 15. Şi tatălui meu i-au dat 20 de ani.

După arestarea Niculinei Moica şi a tatălui său, mama sa, Domnica, a fost evacuată din casă şi toate bunurile i-au fost confiscate.

După proces, Niculina Moica a fost transferată la penitenciarul Jilava. Perioada petrecută aici, Niculina Moica o descrie ca fiind una traumatizantă, mai ales pentru o tănără care nu împlinise încă 16 ani.

Pe mine m-au dus la Jilava. Am ajuns într-o noapte ploioasă în Jilava, nu ştiam unde sunt. Nu ştiu dacă puteţi realiza ce însemna în anii ’59, eu născută în ’43, nu ştiam că există Jilava. Nu ştiam că există Văcăreşti. Şi deci am înţeles că sunt în Bucureşti, dar nu ştiam unde. Toţi erau atât de nedumeriţi, eram un fel de...nu ştiu cum să vă spun...ca ursuleţul ăsta care-l arată la televizor acuma... ăsta frumos ...Toţi veneau să vadă ce caut eu acolo la 15 ani jumate-16 ani, cât deja făcusem, cu aşa o condamnare. Eram un fel de minune a penitenciarului. (…) Cred că nici nu ştiau ce să facă cu mine. M-au băgat într-un izolator... (...) ...vreo 5-6 zile am stat singură, neştiind unde şi ce se întâmplă. Ştiu că asta a fost perioada care m-a marcat cel mai mult. Şi mai este o noapte pe care am s-o ţiu minte câte zile o-i avea. Am plâns atât de mult în noaptea aceea şi oriunde mă întorceam vedeam decât chipul maică-mii. Ea plângea şi eu plângeam. Şi după aceea m-au băgat într-o cameră la Jilava cu vreo 40 de deţinuţi…

La câteva săptămâni de la sosirea în penitenciarul Jilava, a fost transferată la Botoşani.

Ţin minte că la Botoşani am răbdat o foame cumplită şi un frig nenorocit. Aveam la un moment dat o cameră fără geamuri, fără sticlă la geam, puseseră o pătură. Mă trezeam noaptea de foame, mâncam şi eram singură. Am avut un vecin de cameră, vecin de...perete, care era TBC-ist şi primea pâine mai multă. TBC-iştii aveau un regim mai uşor, le dădea un pic de pâine mai multă. Şi-mi mai lăsa, săracul, din când în când la toaletă, într-un loc anume câte o bucăţică de pâine. Vă daţi seama cu ce emoţie şi cu ce frică făcea lucrul ăsta. Comunicam cu el prin perete, prin Morse, bineînţeles. Nu ştiu dacă mai trăieşte.

După un an de zile de detenţie la Botoşani, Niculina Moica a fost mutată la Arad, apoi la Oradea. În ambele locuri de detenţie, ea a lucrat în atelierele penitenciarelor, făcând împletituri din răchită.

Niculina Moica a fost eliberată la 23 iunie 1964, în urma unui decret de graţiere.

Imediat după eliberare, din cauza perioadei de detenţie, şi-a găsit cu greu de lucru la o brutărie, unde curăţa cartofi pentru pâine. A reuşit, apoi să se reînscrie la liceu, la cursurile fără frecvenţă, iar după terminarea acestuia a lucrat în contabilitate până la ieşirea la pensie.

… am găsit servici la o brutărie. Zilier cred că era, că nu era cu carte de muncă. Câteva luni am curăţat cartofi pentru pâine, că se face în Ardeal pâinea cu cartofi. Ţin minte că lucram mai mult noaptea. Curăţam cartofi ca să aibă pentru pâinea de a doua zi. Ţin minte că mă ardeau palmele de la cartofii ăştia până să-i curăţ. Şi am lucrat 2 sau 3 luni acolo şi pe urmă... datorită unor oameni care mă ştiau, îmi cunoşteau părinţii, ne cunoşteau de atâţia ani, încet-încet m-au ajutat să scap de nişte munci mai grele. Am intrat în brutărie, am lucrat ca muncitoare, pe urmă la magazie şi tot aşa, încet-încet... Pe urmă m-am înscris la liceu la fără frecvenţă şi am temrinat liceul şi pe urmă am început să muncesc în contabilitate şi asta am făcut câţiva zeci de ani.

În prezent, Niculina Moica trăieşte în Bucureşti şi este membru activ al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.